marți, 29 ianuarie 2013

Comentariu Plumb de George Bacovia BAC

Comentariu Plumb de George Bacovia BAC
“Plumb” George Bacovia
Simbolismul este un curent literar apărut în Franţa la sfârşitul secolului al XIX-lea, ca reacţie împotriva romantismului şi parnasianismului.Precursor al simbolismului în Franţa este considerat Charles Baudelaire, prin volumele de versuri „Les fleurs de mal”(„Florile răului”) şi „Les Corespondeces”(„Corespondenţe”). În România, simbolismul a apărut sub auspiciile revistei „Literatorul” a lui Alexandru Macedonski”, care s-a evidenţiat mai ales ca teoretician al acestui curent şi mai puţin ca poet simbolist. Reprezentanţii români ai simbolismului au fost : Ion Minulescu, George Bacovia, Dimitrie Anghel, Traian Demetrescu, etc. Tema generală a poeziilor simboliste o constituie condiţia nefericită a poetului într-o societate superficială, meschină, incapabilă să înţeleagă şi să aprecieze nivelul artei adevărate. Raportul dintre simbol şi eul poetic nu este exprimat, ci sugerat, deci sugestia este o modalitate obligatorie a simbolismului. Poezia simbolistă exprimă numai atitudini poetice sau stări sufleteşti specifice acestui curent literar: spleen-ul, angoasa, oboseala psihică, disperarea, apăsarea sufletească, nevroza, toate fiind însă sugerate, fără a fi numite. George Bacovia(1881-1957), pe numele său adevărat George Vasiliu, s-a născut în sptembrie 1881 la Bacău.Pseudonimul de Bacovia îl împrumută de la numele roman al oraşului Bacău. Temele fundamentale ale liricii bacoveniene sunt lumea orşului de provincie, a târgului sufocant, singurătatea(solitudinea), natura bacoviană, care este de fapt o stare de spirit, iubirea şi moartea. „Plumb” de George Bacovia este o artă poetică simbolistă. Conceptul de artă poetică exprimă un ansamblu de trăsături care compun viziunea despre lume şi viaţă a unui autor, despre menirea lui în Univers şi despre misiunea artei sale, într-un limbaj literar care-l particularizează. „Dormeau adânc sicriele de plumb Şi flori de plumb şi funerar vestmântStam singur în cavou...şi era vânt... Şi scârţâiau coroanele de plumb Dormea întors amorul meu de plumb Pe flori de plumb, şi-am început să-l strig Stam singur lângă mort... şi era frig... Şi-i atârnau aripile de plumb.” Poezia „Plumb” de G. Bacovia deschide volumul de debut, cu acelaşi nume, apărut în 1916. Poezia se înscrie în universul liric specific bacovian, al „ atmosferei de plumb, în care pluteşte obsesia morţii şi o descompunere a fiinţei organice”(Eugen Lovinescu). Tema poeziei o constituie condiţia de damnat a poetului într-o societate meschină, care nu-l înţelege, o societate superficială, neputincioasă să aprecieze şi să înţeleagă valoarea artei adevărate. Ideea exprimă starea de melancolie, tristeţe, solitudine a poetului care se simte încătuşat, sufocat spiritual în această lume care-l apasă, în care se simte închis definitiv, fără a avea vreo soluţie de evadare. Titlul poeziei este simbolul plumb, care are drept corespondent în natură metalul, ale cărui trăsături specifice sugerează stări sufleteşti, atitudini poetice: greutatea metalului sugerează apăsarea sufletească, culoarea cenuşie sugerează monotonie, iar sonoritatea surdă a cuvântului, care este alcătuit din patru consoane şi o singură vocală, sugerează închiderea definitivă a spaţiului existenţial, fără soluţii de ieşire. Poezia este alcătuită din două catrene, fiind prezente două planuri ale existenţei: unul exterior sugerat de cimitir, cavou, veşmintele funerare şi unul interior sugerat de sentimentul de iubire care-i provoacă poetului disperare, nevroză, deprimare, dezolare. Strofa întâi exprimă simbolic spaţiul închis, sufocant, apăsător în care trăieşte poetul, ce poate fi societatea, mediul, propriul suflet, propria viaţă, destinul sau odaia. Repetarea simetrică a simbolului „plumb”, plasat ca rimă la primul şi ultimul vers al strofei întâi sugerează apăsarea sufletească, neputinţa poetului de a evada din această lume obositoare, stresantă, sufocantă. Strofa a doua a poeziei ilustrează mai ales spaţiul poetic interior, prin sentimentul de iubire care „dormea întors”, sugerând disperarea poetului, „strig”, într-o solitudine morbidă, „stam singur lângă mort”, dragostea nefiind înălţătoare, ci dimpotrivă, este rece, „frig” şi fără nici un fel de perspective de împlinire, „atârnau aripile de plumb”. Poezia „Plumb” este o confesiune lirică, Bacovia exprimându-şi stăile prin mărcile persoanei I singular în sintagma „stam singur”, care se regăseşte simetric la începutul versului al treilea din fiecare strofă. Alte simboluri sunt verbele auditive a căror sonoritate stridentă, enervantă sugerează disperare, tristeţe: „să strig”, „scârţâiau”. Imperfectul verbelor sugerează lipsa oricăror stări optimiste, stările interioare ale poetului fiind proiectate în veşnicie, eternitate (”dormeau”, „stam”, „era”, „atârnau”), acţiunea lor neavând finalitate. Cromatica este numai sugerată în această poezie, prin prezenţa elementelor funerare: veşminte, flori, coroane şi plumb, iar olfactivul prin simbolul „mort”. Tonul elegiac al poeziei este dat de ritmul iambic ce domină aproape întreaga poezie, alternând cu peonul şi amfibrahul. Impresionat de valoarea certă a poziilor bacoveniene incluse în volumul „Plumb”, Alexandru macedonski publică în revista „Flacăra” următoarea epigramă: „Lui G. Bacovia: Poete scump, pe frunte porţi mândre foi de laur Căci singur, până astăzi, din plumb făcut-ai aur.”

Niciun comentariu:

Trimiteţi un comentariu